Am admirat de când mă ştiu scoicile şi pietrele aduse de valuri, culese de pe malul mărilor. Tânărului inginer electronist angajat pe navele de pescuit Polar 5, regretatul prozator Radu Niciporuc, i-am cerut să-mi aducă un os de sepie din călătoriile sale. A făcut-o, bineînţeles, era un prieten bun şi ne uimise prin 1973-1975 cu povestirile lui despre locurile fabuloase (eram dincoace de Cortina de fier), pe unde nava lor făcea câte o binevenită escală. Am încă osul de sepie, îngălbenit puţin, o elice de os marin, mediteranean, adusă de Radu... Poetul ligur, pe care l-am citit în anii primi ai echinoxismului nostru entuziast, Eugenio Montale, a conotat în volumul său din 1925, Ossi di seppia, reluat în 1928, într-o nouă ediţie, îmbogăţită, întreaga lui poetică. Desprindere de lirismul solemn, de lumea „poeţilor laureaţi/ care se mişca numai printre plante cu nume puţin folosite/ buxus, ligustru, acant./ În ce mă priveşte îmi plac străzile ce dau în ierboasele şanţuri unde prin bălţi/ pe jumătate secate apucă băţetii/ vreun subţiratic ţipar…” Aşa traduce, neestetizând, Marian Papahagi în cartea de la editura Dacia, Eugenio Montale, Poezii, 1988, o splendidă culegere din opera montaliană, un florilegiu lucrat cu îndârjire de un fost student la Roma, bursier strălucit la La Sapienza, devenit un universitar respectat, care nu era lăsat să-şi ridice, de la Parma, Premiul Eugenio Montale, o distincţie binemeritată a unui italienist reputat. Altfel au considerat cei care răspundeau de plecările dincolo de Stamora Moraviţa. Era trist, obosit, tracasat, „Înţelegi ce înseamnă pentru mine să nu fiu lăsat să mă duc după premiu în ţara unde am studiat şi pe care o iubesc?”.

Azi, oasele de sepie, scoicile uriaşe, cele numite Saint Jacques, sau, dacă vreţi, San Giacomo, le poţi cumpăra cam peste tot pe unde plajele europene-ţi oferă o nevisată, pe atunci, vacanţă. Am contemplat câteva oase de sepie, printre scoici albe sau cu puncte maronii, într-un vas de sticlă cu nisip, un fragment de decor lusitan adus de fiul meu de la Faro… Brusc, efectul de madlenă s-a produs, am revăzut pagina din revista Echinox, unde Marian tradusese din poetul atât de îndrăgit de noi. Cum aveam deja volumul poetului italian într-o ediţie de la Mondadori, 1976, mai precis, a douăzeci şi treia, volum dăruit de un prieten, Ion Pop, la o aniversară, nu mi-am mai cumpărat alt volum... Ossi di seppia, dintr-o librărie din Milano, deşi eram tentat să procedez astfel, ca personajul interpretat de Bruce Willis într-un film american, Armata celor 12 maimuţe, unde eroul colecţiona cu pasiune exemplare din romanul lui Salinger, tradus în româneşte cu titlul De veghe în lanul de secară. Nu omit că Alessandro Baricco, cu care vorbesc uneori la telefon, predă la o „şcoala” speciala din Torino, „Scuola Holden”, după prenumele adolescentului rebel din celebrul roman al lui Salinger, emblema epică a unei generaţii, apărut în Statele Unite în 1951, tradus la noi prin anii 1960.

Dar nici Marian Papahagi nu era străin de asemenea gesturi extrem-culturale, cel puţin ca intenţie, exultând, după cum relata un prieten al amândurora, Petru Poantă, la apariţia masivului tom al lui Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, editura Univers, 1970, şi declarând că ar vrea să cumpere toate exemplarele din oraş, ca omagiu insolit pentru autor, ilustrul savant german.